Interviu cu Serban Tiganas, presedintele Ordinului Arhitectilor din Romania, despre Romanian Building Awards

serban-tiganas

De Ştefana Grădinariu

Înţelegem din informaţiile oferite publicului că Romanian Building Awards este un eveniment naţional ce îşi propune să identifice, să celebreze şi să promoveze proiecte construite recent în România, intervenţii arhitecturale valoroase din punct de vedere estetic şi tehnic, dar, mai ales privind impactul social, cultural şi economic. Că membru fondator al acestui eveniment, aş aprecia dacă aţi putea să ne spuneţi cum a pornit iniţiativa organizării unei gale de acest gen?

Şerban Ţigănaş: La baza organizării Romanian Building Awards stă o colaborare care deja a devenit clasică cu ABplus Events, în condiţiile în care, după fiecare serie de conferinţe organizate împreună, ne puneam problema Cum să facem mai mult, mai bine? Cum să răspundem stării publicului, interesului pieţei din sectorul construcţiilor? Şi atunci am venit cu această idee de a introduce dimensiunea unor premii, unei gale de premiere care să aibă rolul de a atrage interesul celor implicaţi în acest domeniu. Am observat că a da premii într-un sector, iar sectorul construcţiilor este o latura importantă din economie şi foarte amplă de altfel, creează o anumită sensibilitate a publicului. În orice domeniu există în permanentă întrebarea Care sunt vârfurile? Care sunt cei care contează, cei care au reşit? Lumea are nevoie de repere şi atunci, aceste premii devin o formă necesară de a discuta cu publicul.

Aţi putea să ne oferiţi mai multe detalii privind modul în care se desfăşoară selecţia de proiecte, cum aţi ales membrii juriului şi cine poate participa?

Şerban Ţigănaş: A organiza o astfel de gală, o gală cu reputaţie, o gală atractivă, presupune totodată, descoperirea edificiilor cu potenţial. Am realizat că probabil nu este suficient să anunţi existenţa unei ceremonii de premiere, ci că este nevoie de un efort mult mai mare de comunicare, o colaborare cu cei care pot descoperi aceste filoane valoroase. Acestea au fost primele gânduri. Un alt gând fondator a fost de a nu organiza nişte premii adresate doar arhitecţilor şi echipelor de design. Am dorit implicarea în discuţie a tuturor actorilor din sectorul construcţiilor. Mai concret, proiectele pot fi propuse atât de arhitect şi de constructor cât şi de beneficiar, investitor fie el public sau privat, deci nu doar de cel care a gândit, cel care a construit, cât şi de cel care a dezvoltat, cel care a investit şi, nu în ultimul rând, cel care foloseşte.  Fac aici o mică paranteză pentru a preciza cazul multor clădiri din aria arhitecturii post-revoluţionare, clădiri apreciate în urmă cu 20-25 ani, dar care s-au stins. Când spun că s-au stins, nu zic neapărat că au dispărut, ci au intrat într-un con de umbră nu pentru că designul lor s-a perimat sau nu mai prezintă interesul pe care îl aduceau, ci din cauza utilizării sau a neutilizarii lor. Sunt construcţii care au ajuns să nu mai fie utile pentru proprietarii lor. Şi atunci, această discuţie despre calitatea, valoarea unor construcţii în general, nu poate rămâne doar la design, la concepţie şi realizare. Există concepţie, realizare care înseamnă până la urmă şi şansă, hazard. Poţi pierde o valoare, poţi distruge un om, fără a-i oferi educaţia sau sănătatea de care are nevoie şi, cred eu, în privinţa construcţiilor, lucrurile sunt foarte asemănătoare.

Ce fel de proiecte pot fi înscrise într-o astfel de competiţie? Există diverse categorii, de exemplu, cel mai bun proiect de reabilitare a unei clădiri de patrimoniu sau cea mai bună construcţie temporară sau premiul pentru cea mai sustenabilă clădire etc?

 

Şerban Ţigănaş: Există mai multe categorii. E foarte important să evaluezi după un sistem divizat, pentru că altfel devine foarte dificil să compari şi poţi ajunge să creezi chiar nedreptăţi. Fiecare tip de program are limitele lui şi nu aleargă pe culoare paralele. Altfel privim, într-un oraş, muzeul, biserica, palatul administrativ şi altfel privim una dintre miile de locuinţe individuale. Niciun fel de intervenţie arhitecturală nu este exclusă şi, fără îndoială, vom lua în considerare faptul că sectorul public şi cel privat, clădirile pentru sănătate, pentru educaţie,  cele pentru transporturi, muzeele, locuinţele şamd au, genetic, un alt gen de impact. Categoriile la care ne-am gândit nu sunt însă categoriile uzuale, cele axate pe programe de arhitectură, ci pe tipuri de proiecte, deoarece noi încercăm să investigăm ce înseamnă proiecte mici, proiecte mari, proiecte publice, mixte, proiecte cu o anumită caracteristică, dar alta decât programul sau funcţiunea.

În privinţa jurizării, care sunt criteriile luate în considerare?

Şerban Ţigănaş: Criteriile de evaluare, după părerea mea şi sigur că şi în viziunea juriului, se axează pe rolul proiectului pentru comunitate. Haideţi să ne imaginăm că fiecare dintre noi locuieşte într-o localitate şi că, în locul respectiv, fie că e un cartier dintr-un oraş mare, mediu sau mic, sesizăm şi ne identificăm pe undeva, pe fiecare perioada de-a lungul vieţii cu anumite proiecte, clădiri care au apărut de ceva timp şi pe care am început să le sesizăm nu doar din prisma prezenţei fizice ci şi din perspectiva impactului pe care l-au avut. Mi se pare o necesitate mult mai mare aceea de a introduce în evaluarea designului nu doar criterii precum calitatea sau acurateţea arhitecturală, tehnologia constructivă, eficientă energetică, performanţă ecologică, segmente care,  deşi  complexe şi importante în sine, sunt departe de a acoperi problematica reală a unei clădiri care înseamnă de fapt, impactul asupra celor care o utilizează, celor care o folosesc drept model, care sunt încurajaţi de această dezvoltare, care sunt, într-un fel sau altul, afectaţi de ea. Şi, la o astfel de privire de ansamblu a clădirii în contextul sau, poţi vedea că oraşul prezintă creşteri şi descreşteri  simultane. Adică nu poţi spune despre un oraş că se resoarbe sau înfloreşte fără să greşeşti în detaliu pentru că oraşul, chiar dacă în asamblu trăieşte o perioada de expansiune sau, din contra, de stagnare sau de regres, întotdeauna există simultan şi creştere şi degenerare. Jocul acesta este extrem de complex dar, bineînţeles că la un moment dat, una dintre cele două direcţii domină, iar drept rezultat şi percepţia locuitorilor şi a utilizatorilor se îndreaptă spre una sau cealaltă. De ce spun asta? Deoarece se vorbeşte mult despre rolul regenerator al construcţiilor dar eu cred că, unele construcţii pot avea şi un rol degenerator. O investiţie ratată, eşuată  printr-un proiect care nu-şi atinge parametrii poate sigilă o zonă din punct de vedere al dezvoltării sale.

RBA va celebra proiecte cu potenţial de a deveni parte din patrimoniul naţional. În general, atunci când discutăm despre clădiri protejate, ne gândim la conace sau case boiereşti  de exemplu, construcţii peste care s-a aşezat trecerea timpului ori, în cadrul evaluării RBA, se cere înscrierea de proiecte construite recente. Ce înseamnă, în viziunea dumneavoastră, arhitectura de patrimoniu?

Şerban Ţigănaş: Orice clădire are şansa (evident că un număr foarte mic de construcţii fructifică această şansă) sau i se întâmplă să devină o clădire de patrimoniu, ceea ce înseamnă că societatea decide să o protejeze dincolo de intenţiile proprietarului. Cu alte cuvinte, această clădire nu se opreşte doar la a înseamnă ceva pentru proprietar, ci intră în circuitul valorilor publice, a comunităţii. Sigur că acest lucru se întâmplă de obicei, la peste 50 de ani de viaţă a construcţiei sau poate chiar la 100 ani. Avem încă, mari probleme în a recunoaşte valorile unor construcţii emblematice din perioada socialistă de exemplu,  unele dintre ele cu adevărat remarcabile şi care necesită protecţie. Acest lucru este însă, foarte dificil, pentru că ceea ce este relativ recent nu poate fi încă asimilat, nu a trecut încă testul timpului. Probabil că ciclurile vor trebui să fie din ce în ce mai scurte pentru a decide dacă o clădire este de patrimoniu.

Este necesară o redefinire a ceea ce înseamnă clădire protejată şi cum se situează atitudinea naţională referitoare la arhitectură de patrimoniu în context internaţional?

Şerban Ţigănaş: Eu cred că da. După părerea mea, anumite construcţii care au valoare adăugată foarte mare ar putea să devină clădiri de patrimoniu imediat după ce au fost recepţionate.  Privind contextul internaţional, dacă luăm exemplu Statele Unite, în Manhattan contrucțiile de patrimoniu sunt considerate landmark, sunt privite din prisma reperului urban. Pe de altă parte, în Chicago, construcţii celebre de Mies van der Rohe au fost declarate clădiri de patrimoniu relativ recent şi anume în urmă cu 20 de ani. Mă refer aici la cazul celebrei Crown Hall din cadrul Illinois Institute of Technology care are plăcuță datată recent, deşi clădirea se află acolo de aproximativ 60 de ani. În cazul Japoniei, şi mai ales în capitala sa, Tokyo, o clădire de foarte mare interes architectural este, fără nicio temere, demolată, dacă există raţiuni economice. Tot referitor la arhitectură japoneză, citind un ghid scris de un istoric sau critic de artă german, am avut şocul să descopăr în introducere că anumite clădiri fotografiate şi documentate pentru elaborarea ghidului respectiv, deja nu mai existau în momentul finalizării cărţii. Deducem de aici că acolo există cu totul alte ritmuri. Sigur că şi pentru japonezi există înclinare şi respect către marii maeştri şi probabil anumite construcţii absolut emblematice rămân şi sunt protejate dar în alt ritm şi cu altă atitudine.  Revenind la RBA, chestiunea patrimoniului trebuie privită tocmai din acest punct de vedere şi anume a clădirilor care au potenţialul de a deveni repere, care par a fi pe o orbită bună.

 

Dacă rămânem puţin în această arie a patrimoniului, într-o actualitate în care se pune tot mai mult problema sustenabilităţii, în care ritmul tot mai alert al modului de trăi şi natură tot mai schimbătoare a construcţiilor dictează necesitatea unei arhitecturi temporare, se poate interpreta că încurajarea de construcţii noi de tip monument ignoră aceste realităţi? Într-adevăr, în România, mai avem multe de schimbat privind modul în care se reabilitează sau nu se reabilitează clădirile protejate şi probail o secţiune dedicată tocmai acestei categorii ar fi bine-venită, dar credeţi că ne mai permitem să construim clădiri-monument cu o durata lungă de viaţă sau re-definim conceptual de clădire-patrimoniu, incluzând aici şi arhitectură temporară?

 

Şerban Ţigănaş: Mă bucur că mi-aţi pus această întrebare pentru că arhitectura temporară este un subiect care mă interesează enorm şi căruia m-am ataşat în urmă cu 19 ani. Se întâmpla în Anglia, la Liverpool, în timpul doctoratului pe care l-am dedicat, de altfel, arhitecturii temporare. L-am cunoscut atunci pe Robert Kronenburg,  un cercetător extrem de interesat de acest subiect, care a scris ulterior extensiv despre subiecte precum arhitectura flexibilă şi case portabile şi care a organizat în Londra prima conferinţă pe această tema, la care am fost şi eu prezent. Am fost foarte aproape de această comunitatea mondială de oameni interesaţi de arhitectură temporară. Se punea atunci problema referitoare la validarea arhitecturii temporare că arhitectura, deoarece atunci nu era recunoscută, nu se preda în şcoli, nu era trecută în manuale. Definiţia arhitecturii de acum 30 ani şi definiţia modernă a lui Pevsner era referitoare la ceea ce rămâne, ceea ce are o dimensiune a perenităţii, la construcţiile pe care societatea hotărăşte să le păstreze. Aşadar, nici nu se punea problema unei arhitecturi care să fie temporară. Drept urmare, Kronenburg şi cercetătorii din jurul lui se străduiau să demonstreze şi au reuşit, de altfel, să demonstreze ştiinţific şi teoretic că arhitectura temporară răspunde tuturor cerinţelor pe care le atrage de la sine arhitectura şi, deci poate fi considerată arhitectură. După nici 20 ani, iată că acest domeniu a explodat atât de mult, încât sunt foarte mulţi arhitecţi, birouri, cercetători care vorbesc despre conceptul de liquid modernity, despre această societate fluidă, lichidă, caracteristică socială căreia arhitectura temporară, evident, îi vine ca o mănuşă. Deci arhitectura temporară nu numai că s-a validat că arhitectură, dar reprezintă, şi asta era una dintrâ concluziile cercetării mele, o formă de sustenabilitate, o formă de a dialoga cu patrimoniul. Deci, patrimoniul trăieşte, patrimoniul are o şansă în cazul în care arhitectura temporară intră în contact cu el sau se află în vecinătatea să. Tocmai acest caracter reversibil al arhitecturii temporare este cel care nu provoacă erori, nu reprezintă un impact negativ asupra arhitecturii de patrimoniu. Ba mai mult, arhitectura temporară care răspunde evenimentor sau nevoilor punctuale mai bine decât orice altă formă de arhitectură permite o intensificare a utilizării spaţiului public care nu poate fi utilizat în altă manieră. Aşadar, prin intermediul arhitecturii temporare, putem folosi pieţele, spaţiile cele mai interesante de care în mod normal nu ne-am putea apropia. Putem pune în valoare un cadru urban mult mai bine prin intermediul construcţiilor reversibile. Nu în ultimul rând, arhitectura temporară este, poate, cel mai important răspuns la această imprevizibilă mişcare contemporană a oamenilor fie că sunt forţaţi de conflicte şi catastrofe naturale, deci o fac împotriva  voinţei lor, fie că sunt ghidaţi de un interes cultural sau de altă natură, fie că doresc să participe, la un moment dat, la un eveniment important pentru ei. Putem atinge toate domeniile activităţilor umane prin arhitectura temporară, deoarece această are o serie întreagă de grade de temporalitate. Revenind la relaţia dintre arhitectură de patrimoniu şi cea temporarea, aş vrea să precizez că cele mai spectaculoase intervenţii sunt, după părerea mea, din zona arhitecturii temporare aderenţe la construcţii existente, adică acele intervenţii gândite pentru un anumit spaţiu, care ţin cont şi dau un răspuns spaţiului respectiv, care dispar dar pot reapărea, sau chiar pot deveni  un tip de arhitectură ciclică, sezonieră.

RBA este un proiect ambiţios care îşi propune să devină cel mai mare eveniment de această natură din ţară, un echivalent al premiului Stirling din Marea Britanie am putea spune, un eveniment care premiază arhitecţi britanici cu o contribuţie arhitecturală de standarde ridicate oriunde în Uniunea Europeană. Preconizaţi un viitor al RBA extins pe teritoriul UE?

Şerban Ţigănaş: Cred că e prea devreme să vorbim despre un context internaţional, deşi m-aş bucura să putem vorbi despre un astfel de progres, într-un viitor nu foarte îndepărtat.  Premiile Stirling sunt, într-adevăr, un reper pentru arhitectură de sorginte britanică, dar aş vrea să precizez aici un alt exemplu care sper să marcheze evoluţia şi viitorul RBA şi anume pavilionul Austriei din cadrul Bienalei de Arhitectură din Veneţia din urmă cu trei ediţii. Arhitectură austriacă pentru curatorii expozitei era compusă în felul următor: din arhitecţi austrieci care au construit oriunde în lume, arhitecţi de oriunde care au construit în Austria, arhitecţi sau profesori austriaci care au predat, au emanat, au iradiat cunoştinţe oriunde în lume şi vice-versa. Atât de frumos cuprinzătoare mi s-a părut viziunea asupra arhitecturii austriece şi mi-am dat seama că toate aceste lucruri se suprapun într-un context global în care graniţele s-au dizolvat şi sper, de ce nu, că premiile RBA să crească odată cu trecerea timpului.  Acestea sunt intenţiile, eu sunt şi optimist dar şi realist şi sunt de părere că e foarte important că aceste lucruri, în primul rând, să pornească şi apoi sigur că trebuie răbdare că ele să crească, să înflorească.